profcompass.com
profcompass.com
europebanking.net
europebanking.net
Aboneaza-te la newsletter

De la om la om

Fantasticul nu iartă pe nimeni

Interviu cu Floricică Mirel, Prozator de Balcani, Filosof românesc, pohta ce-am pohtit, luat în dimineaţă de toamnă – vacă acră, pe muzică sîrbească de la postul de Radio Veseljak ce emite din Germany

 

Fantasticul nu iartă pe nimeni

Io: Rogu-te, o scurtă prezentare pentru cetitorii de la Ora 25!
F. M.: Născut pe 15 ianuarie, sînt fiul unui uriaş: Ţăranul Român, şi-al celei mai frumoase Mame: Limba Română, şi-am cea mai mare bogăţie: acele păsări călătoare, opincile!
Io: Eşti un mare patriot, se vede…
F. M.: Am fost! Urăsc limba asta: ce contează că au vorbit-o Eminescu şi Nichita Stănescu? Gingiricile care s-au cocoţat pe stîlpii puterii ucis-au orice boare de mîndrie de a fi român. Ţara este populată de strigăte, nimeni dintre cei de sus nu le aude. Evident, coteii vor spune că aceastea-s niscaiva olecăiri. Greşit! Sînt realist. Am avut tricolorul pe un perete. Era valoare, alături de Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, într-un singur volum, luat în loc de Platon, „Opere complete”, acum mulţi ani. Atunci cînd un profesor mi-a rezervat Kant, „Critica raţiunii pure” (în traducerea lui Bagdasar), la anticariat, şi am aflat preţul, neavînd destui bani, am dat jos tricolorul, am învelit în el, cartea lui Eliade, şi-am plecat prin cartier să le amanetez. A venit Mama, săraca, după mine, şi m-a oprit, făcuse ea rost de bani. Aşa am făcut mereu, am risipit banii. Am risipit sănătate, prietenii, vorbe frumoase. Ţara cîntă a jale, dar, de departe, cei de sus, comentează că, uite, ce bine o duce vulgul. Alde neghiniţă cu minte de măgăriţă. Evident, aprob pe Machiavelli: „Numai prin laşitatea supuşilor ajung cei răi la putere”. Venerabila garderobă a filosofiei m-a făcut să fiu un ratat. EBA, Bogdan Ciucă, Poponeţ, Casian Gălăţeanul, Marian Vanghelie, Toader Paleologu... ei sînt exemple de reuşită. Cei care s-au făcut hamali la Cultură, au pierdut. Ipocriţii dorm liniştiţi. Lacheii lor veghează. Contemporanul meu – ipostas al Nemerniciei. Reuşita nu ţine de Suflet, de Educaţie, de Moralitate. Reuşita este pupat de tălpi, vînzare de frate, minciună-fluviu. Cîndva, toate au fost sfinte.
Io: Şi tricolorul?
F. M.: Acum, este ascuns printr-o cutie, pe sub cărţile de colorat. Am harta Federaţiei Ruse pe un perete, un tablou cu toate personajele din „Familia Simpson”, pe altul, steag al POCCИЯ, tablou cu Serghei Vasilievici Rahmaninov. Ce mai, Dilaila-Lama!
Io: Cîţi dintre români trebuie deportaţi?
F. M.: Pe Insula Şerpilor, în Sahara, în Pusta Panonică. Măcar vreo 10 milioane. În ultimul tren, ultimul vagon, m-aş urca. Să fiu sigur că ajung panaramele la destinaţie. Cu pistolul-mitralieră aş sta. Atunci să vezi fericire şi voie-bună! Democraţia nu este pentru români! În dictatură, oamenii se apucă de citit, meditează, se împrietenesc, au hobby-uri... în democraţie, tot ce este mai rău, iese la iveală, ajung mediocrii şi retardaţii să conducă. Mass-media este un exemplu: bagaboantele lecturează prost de pe un prompter. Dar au limuzine. Ştiutorul de latină şi greacă veche este cerşetor în gara Buzăului, doarme pe cartoane. Miroase a porno în ţara asta. Uite, la noi, şi aşa, peste tot… La primărie e Cacanache. Un oligoid. El primăreşte. Toacă banii noştri cu afaceriştii lui. Indiferent de ţigănia politică din care fac parte: liberali, onanişti, democraţi, onanişti, conservatori, onanişti, sociali ai democraţiei sau democraţi întru socialism, onanişti. Lefegii aceştia îşi poartă popourile la cravate late. Ei au firme. La niciunul nu vezi decît gesturi de rector ai Oxford-ului. În realitate, îs o adunătură de retardaţi; dacă i-am înlocui cu nişte giboni, am jigni gibonii. Dar ei au firme. Care aduc bani. Se ştie: în politică intri dacă ai mulţi bani şi pentru a face mulţi bani. La conciliu ăl mare, mdea, e Ucigă-l Toaca, omul serviciilor secrete. Acesta şi-a numit gunoierii, tarabagii şi amantele în fruntea direcţiilor generale. Absolvente de seral, posesoare de buze, fac abuz după abuz, ajunse coropişniţe cu fotolii negre. Procurorii sînt înregimentaţi. Poliţiştii sînt angajaţi de 20 ani doar pe pile şi mită. Espisporcul este găozar. Are ghiulu’ lărgit. Totul, în oraş, miroase a porno. Aici vrem să facem noi cultură? În comisia de cultură a primăriei (unde primăreşte Cacanache, oligoidul), s-au aciuit nişte lachei (de)ontologoci. Singura cultură de care auzit-au este coprocultura. Adicătelea, ce le place ‘mnealor să halească, lătrîndu-se între ei, în fiecare zi. Sînt bani la cultură, dar acolo nu ajung oameni de cultură. La judeţeană (de partid), situaţie paralizată de oieri rataţi şi sifilitici, numiţi – sugestiv – directori, ce se perindă pe acolo, trăgînd aghioase şi guiţînd, noaptea, cu mîna-n chilot, prin somn. De le-ar veni cel de veci! La altă tarabă culturală, un fost vînzător de penisuri artificiale, utere artificiale (el de care foloseşte?), aruncă banii noştri, sub pretextul unor sărbători (el crede că inter-galactice): „Sărbătoarea hamsiei”, „Sărbătoarea murăturii”, „Sărbătoarea ceatîrnei”, ş.a.m.d. În loc de „Tîrgul meşterilor poponari”, unde avem – cum altfel – un alt jaf la drumul mare, ar fi bine să-şi vireze – măcar am simţi că totul e pe faţă – ce fură, direct în conturile neveste-si, altă capră cu păr de oaie. Ştii, cum spune un personaj din romanul-istoric Găina optimistă: „Lipsă de incultură!”. Directorii de muzee, puşi pe linie politică. Şefii de servicii, şefii de birouri, din toate instituţiile, îs pe linie politică! Aici vrem să facem noi cultură? În acest oraş? Anal-fabeţii, juveţii, barbugii, coardele, beliturile, înscrişi la partidele mumă şi ciumă, aceşti secretari ai lui Dumnezeu au pus stăpînire pe bietul tîrg. Mi-aş pune în bască o floare, fular lung, şi opinci de mătase, de uitare. E iarnă în suflete: ceaţă, emoţie, nelinişte. Aceşti sublimi care ne conduc, făcînd pe ei, cred că trăim un timp sacru cu muştar. Îi aud cum behăie la TV, îi văd în presa lor aservită, cum le curg balele după bani, grohăind: „Să trăiască Dumnezeu!”. E drept, l-au confiscat, e la ei, căci el poate fi şi multiplicat, ca la xerox, face partide din partide. Am uitat: cică îl putem cumpăra! La catedrală, de la episporc: 1 leu cartonaşul colorat sinistru. E sfinţit. E asfinţit prin oraş, e ceaţă de atîta amar ce-l înghiţim. Şi miroase, desigur, urît, peste acoperişuri coborînd ceva porno.
Io: Te doare de Cultură...
F. M.: Desigur. Este lumea în care vreau să fac lucruri frumoase, de folos la suflete. De ce nu am loc, nu pricep... Acum ştiu că într-o lume în care mor copiii de foame, arta este inutilă.
Io: Filo-slav, filo-german, filo-arab, filo-american??
F.M.: Numai imbecilii judecă după fizic, culoarea pielii, haine, etc… Sînt un cosmopolit. La Moscova, fiica unui ministru (al economiei) de prin Africa, îmi scria dimineaţa o scrisoare de dragoste, cu două variante: în engleză, în rusă. După-amiaza, la fel. Era musulmancă. Mîncam viermi cu thailandezul din cameră, beam ceai negru cu mongolul din cameră, jucam şah toată noaptea cu afgani, sri-lankezi, puneam un cecen să-mi cînte la chitară, lucram uneori hamal cu nişte basarabeni… În acest timp, la ambasada româniei (sic!), ambasadorul, ataşatul cultural, bucătarul, şoferii, spălătoreasa, contabila, habarneavînd de limba rusă (nu ştiau nici alfabetul!) încasau salariile de mii de euro… cădeau carcalacii pe noi, şi mi se striga în faţă că nu-s patriot, îmi făceau rapoarte (“asociere în vedere constituirii unui grup militarizat cu scop de a invada patria şi schimba prin forţa armelor ordinea existentă…”). A venit un tîmplar, într-o noapte (făcusem sesizare pe la orele 19,30), să meşterească la uşă. Stăteam pe atunci cu nişte tanzanieni şi un libanez. Eram prezent, mai era şi un tanzanian. Avea 40 de ani, făcuse medicina la Kiev, un masterat. Venise la a doua facultate. Tatăl său vitreg era guvernator, avea fraţi ambasadori, directori naţionali la minele de diamante… Şi acum sînt uimit… nu m-a lăsat să mătur singur aşchiile. Aveam o mătură fără coadă. El ţinea de o parte, eu, de una. Am măturat amîndoi. Un român nu ar fi făcut aşa. Ei nici nu mă credeau că sînt român. Ziceau că sînt gruzin, armean, macedonean, aromân… Îi întrebam de ce nu cred. Spuneau că ei ştiu pe români. Oameni răi şi hoţi. Îi întrebam de unde ştiu astea. Răspundeau, mereu, la fel: „Am văzut ambasadorii voştri... Ne-am lămurit.”
Io: Trebuie, aşadar, să măturăm!
F. M.: Cîndva, aşa credeam. Somnolenţa românilor, însă, m-a făcut să am certitudinea lipsei inteligenţei (la aceste specimene bipede, fără pene, cu unghii late) în procentaje copleşitoare.

Io: Cum este viaţa ta, de Prozator de Balcani, prin oraşele populate ca la Eminescu, tatăl-nostru: „cu oameni mulţi, şi muri bizari”?
F. M.: Voi răspunde cu un fragment din romanul-istoric Găina optimistă. Un personaj, Nea Pectă-Bliote, e stăpîn la cîrciuma „Kant şi fiii”. Aici vin poliţiştii (sic!) să gioace şahu. Aici veneau, odinioară, şi piraţii de pe „Spînzurătoarea Veselă”, teroarea Mării Vertebrelor. Vin studenţi, literaţi, un prinţ, oameni ai serviciilor secrete, poştaşi. Într-o seară, vin chiar şi zapatiştii (urmaşii mexicanului Zapata), se păruiesc la greu cu poliţiştii Transcendenţei-sale, plotonierul Benehemehe, veşnic plimbat cu lectica decapotabilă, mare amator de Schopenhaeur. Iată ce-i trecea prin scăfîrlie, lui Nea Pectă-Bliote, cu vreo cinci minute înainte de venirea zapatiştilor: „În viaţa sa, de filosof nefericit, bogată în primejdii, săracă în împliniri şi poate chiar în iluminări, florile orbiseră, încenuşate de uitare, pentru că nu mai era nici o diferenţă între ploaia de acum o săptămînă şi între cea de acum două luni, ori cea de acum opt ani, ani pe care nu-i mai ştia, care păruseră de neatins, cînd pornise în lume, a cîta oară?, ani neaducători de schimbări majore în destinul său dovedit plat, mohorît de glume ieftine, întîmplări mărunte cu oameni ciudaţi, alergători printr-o ninsoare ce-i ţinea într-o intensă dormitare, făcînd gesturi pipernicite, într-o lenevie de nedescris, bîntuiţi de groaza că s-ar putea schimba ceva, nu mîine, e adevărat, ci peste zece ani, încercînd să nu ştie cît a trecut, cît mai e pînă cînd s-ar putea întîmpla ce nu doreau, împingînd din inconştient un inconştient care să-i domine perpetuu, stereotipia, somnambulismul general, cît mai departe, cît mai departe, pentru a nu se mai întîmpla, vreodată, ceea ce nu-şi doreau. Pentru oameni ca ei, conştientizarea că un biet ghiocel înfloreşte într-un alt mod decît din necesitate, din obişnuinţă, ar fi însemnat o catastrofă. Astfel, că nu ştiau cît a trecut, cît mai e, jucau mereu pe acelaşi zar, purtător de o singură cifră, aceeaşi pe toate feţele, dar acea cifră, cu aceeaşi masă golită, rece, a indiferenţei. Lumea lor era pierdută de la naştere. Totul nu era decît o umbră. Nu înţelegeau ceea ce este, analizau însă, meticulos, cea mai liniştită secvenţă a trecutului, şi ieşeau mereu mulţumiţi din această analiză, căutînd să nu treacă la altceva, ci la o analiză a unei secvenţe identice. Nu găseau decît ceva străin, umbră, dar erau mulţumiţi, pentru că se găseau pierduţi, aşadar, prin vreo schimbare, nu aveau ce mai pierde, poate doar propria umbră, a sufletului de umbră. Şi, ei, cîini fosforescenţi gonind cu violenţă orice pisică fosforescentă ivită în acel ou ipocrit: tunelul–celulă, imitau, continuu, fals, acele imagini false, lipsiţi de amintiri, de speranţă, într-o ameţeală identică inutilităţii.”
Io: Prezentul, Istoriile...
F.M.: De la nutriţia nepăsării, la înfăptuirea orgolioasă a drumurilor de fiecare zi, omul doveşte acelaşi lucru: Drama omului nu este cosmică, este limitată la această planetă de care el abuzează; el este mînat de ambiţia de a trăi. El nu ştie de ce trăieşte, dar inventează tot felul de explicaţii. Voinţa este anterioară Raţiunii, în sens de act. Ţinînd de obscur, instinct, Voinţa „dă apă la moară” Raţiunii, făcînd pe om să creadă că Raţiunea ar ţine de cosmicitate. Cosmică e doar Durerea, întrucît suferinţa omului (mai ales cea produsă de semen) nu poate fi – pe întreg – percepută de un altul (decît prin raportarea aceluia la sine), fiecare căutînd să înşele pe celălalt, în cele mai nebuneşti scopuri într-o mascaradă perenă. Dacă am presupune că un cercetător – ne convoacă etologul Konrad Lorenz – „s-ar afla pe altă planetă, de pildă pe Marte şi ar cerceta comportamentul social al omului cu un telescop prea slab pentru a recunoaşte şi urmări indivizii, însă capabil să observe fenomene de amploare, migraţii de popoare, lupte etc.”, atunci, cu siguranţă că „ acestui cercetător nu i-ar trece niciodată prin minte că comportamentul uman ar fi dirijat de raţiune sau chiar de o morală responsabilă.” Lucrul este perfect adevărat, nici nu trebuie să mergem pînă acolo, pe Marte. Oamenii nu au fost în stare să inventeze un leac dacă nu pentru cancer, măcar pentru gripă, însă au bombe atomice. Toată povestea cu morala devine o sporovăială. Însă, cum altfel, „aşa merg lucrurile”. Expresia aparţine unui sclipitor narator, Kurt Vonnegut. O găsim în romanul „Abatorul 5”. Bomba de la Hiroshima a ucis, susţin unele voci, peste 90.000, pînă la aproape 140.000 de oameni pînă la finalul lui 1945. La Dresda, pe 13 februarie 1945, au murit, se pare, chiar pînă la 250.000, după unii istorici. Acum sînt nişte cifre. Au fost vieţi. Cîtă viaţă au avut cei care au făcut aşa ceva?  Răspunsul îl dă Vonnegut: aşa merg lucrurile. Florenski, le vederea unei cruci în cimitir exclama că şi acolo sînt suflete moarte. Degeaba afirmă K. Lorenz că agresivitatea înseamnă conservare a speciilor, fiind „un instinct ca toate instinctele”; în cazul omului înseamnă doar distrugere. Chiar dacă Lorenz atribuie animalelor o agresivitate interspecifică (relaţia pradă-prădător, fără ca al doilea extermine prăzile) şi una intraspecifică (lupta pentru a stăvili suprapopularea, selectarea exemplarelor cele mai puternice), în cazul oamenilor, ele (alături de alte forme) au doar un chip: „Distruge-ţi aproapele!”

Io: Există blestem în a fi artist?
F. M.: Nu poţi face o lume din păpădii, ca nebuna lui Miodrag Bulatovic, în „Cocoşul roşu zboară spe cer”. Dar nici din păpădii atomice. În comparaţie cu Terra, orice stea moartă, de aiurea, are avantaje pentru cine doreşte o viaţă tihnită. Dar, întrucît sîntem legaţi de aici, este imposibil (chiar şi pentru artişti) să scăpăm de fumurile în care trăim. Iată magia blestemului de a fi pictor sau scriitor: a lumina, după ce au plonjat, pînă-n adîncuri, perlele neştiute, care, iată, se vor reflecta în ochii rechinilor, cailor, fluturilor, iar fluturii în nourii contemplaţi de artist.
Io: Ce iubesc artiştii?
F.M.: Scriitorii iubesc Memoria. Toate epocile sînt simboliste. Percepem enorm de multe simboluri, însă cele mai multe ne scapă: ele se scufundă în Inconştient. Nu putem dezvălui întreg miez al simbolului: mereu, ceva ne va scăpa. Înţelesul său nu trebuie vînat. A forţa, a inventa unde nimic nu este, ţine de scrînteala criticului. Chiar de neînţeles însă, el, simbolul, te va acapara. Eşti absorbit în simbol. Astfel că ecoul simbolului în tine este mai puternic decît simfonia contopirii scopului cu mijlocul, este naştere de mit (comunicare): Artă! În realitate, un scriitor adevărat nu are decît o memorie: cea a durerii.
Io: Mai spune despre cum este lumea, cum a fost ieri:
F.M.: Cu durere vede lumea un intelectual de marcă al vremurilor noastre, doamna Livia Cotorcea: „De pretutindeni, (...), la începutul veacului nostru, parvin semne, tot mai insistente pe măsură ce ne apropiem de sfîrşitul mileniului, că totul şi-a ieşit din făgaşul propriu, vorbind parcă o altă limbă. Cel mai mult, suprinde lumea aşa-zis materială care pare a-şi fi schimbat codul, grăbindu-se spre nu ştiu ce timp şi spaţiu, dincolo de legile clasice şi raţionale care, anterior, o ţineau într-un cîmp semantic şi comportamental previzibil. Maşinismul, viteza catastrofală a timpului, dilatarea şi destructurarea spaţiului, boala sensului sînt doar cîteva simptome vizibile ale unui proces profund şi subtil, sesizat, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de F. Nietzsche şi V. Soloviov şi nominalizat cu expresiile «criză» sau «crize».” Lucrurile nu s-au schimbat, aceste crize s-au acutizat. „Ce-i de făcut?” – întrebarea rusească a ţîşnit, dincolo de limitele imaginaţiei se aude acest strigăt. Imaginarul, obiect prin excelenţă al cercetărilor, este şi motor şi efect al acţiunilor, activînd în nenumărate reţele de irigaţie al cuplului putere-voinţă. Ceea ce înseamnă că deşi mult-prezent şi mult-făptuitor, imaginarul nu este singura prezenţă. Nimic nu are mai multă prezenţă decît Răul. Răul nu este copilul libertăţii . Nu ştim ce este libertatea, dar putem crede că Răul există şi dincolo de ea. Cîteodată, minţile agere încearcă să vadă în abisurile Răului de aici. Atunci, ei văd că sîmburele are aceeaşi substanţă ca învelişul. Între ele se află tot Binele omenirii, inventat de inchizitori ca pod între crimă şi justificare. „Dacă omul este doar un reflex pasiv al mediului social exterior, dacă nu este o fiinţă responsabilă, atunci nu există om şi nu există dumnezeu, nu e libertate, nici rău, nici bine” . Dar vedem că istoria spulberă această credinţă, ca pe o eroare gravă: omul este, şi el îşi reprezintă libertatea, răul, binele, zeii, după bunul plac, după interesele tiranilor conducători. Umilirea omului este dorinţa care a înflăcărat cel mai mult pe om. Mitul lui Gyges este grăitor în acest sens. Libertatea este fiica unui Rău. Alt Rău naşte democraţia. Democraţia şi Libertatea fac necesar Tiranul care să readucă Răul la matcă: la Sinele omului. Risipa e printre cele dintîi virtuţi. Marele Risipitor, Fantasticul, îşi subminează capodopera (Viaţa) – atît de inutilă şi absurdă – cu promisiuni, speranţe.
Io: Iubeşti Literatura...
F. M. Există Literatură: cea rusă (şi sovietică). Restul, sînt simple note de subsol. Au aprins lumea ruşii şi lumea nu mai este la fel de cînd ruşii au trecut prin inimile lor analfabete literele  A (alfa) şi Ω (omega). Acum ruşii au clădit chiar şi universităţi pe distanţa dintre stînă şi lup. Ruşii nu vor să înveţe, pentru că ei chiar ştiu totul. Literatura rusă este cel mai bun exemplu: literatura rusă  este un dumnezeu faţă de celelalte literaturi – toate acestea din urmă fiind cel mult un ciorap sau batic de cerşetoare. Cînd au pus mîna pe carte, nu s-au mirat: ei nu vor face jurămînt cu slova, ei nu vor face pact; într-o clipă vor mătura scrierile lumii – pentru că ei deja ştiu tot ce trebuie scris. Ei nu vor da nici o şansă celorlalte literaturi, pentru că Dumnezeu în literatură este făcut de un Akaki Akakievici (din Gogol, „Mantaua”), platoşă pentru frumoasa şi mereu misterioasa Doamnă Limbă Rusă. Ruşii nu au măşti. Ei sînt sinceri. De aceea este atît de realistă arta lor. În literatură, clovnii coboară prin gări. Se caută premii, bani, cititori, desfătare. Rusul ţipă sau tace, plînge sau se joacă: el face. Marele Meşter al Literaturii, rusul, nu (se) rătăceşte: el ştie cine-s gările, şinele, trenul de noapte străbătînd distanţa dintre stînă şi lup. El ştie că un braţ, un ochi, o ureche, un picior sau un deget îi sînt stînă, şi un alt braţ, alt ochi, ureche, picior sau un alt deget lup sînt. Rusul bea singurătate. Caută gîndacii europeni cu lumînarea furată unei copile orfane plecată la cimitir. Rusul pedepseşte cerul să cadă în fîntînă, apoi bea de acolo, în cîntecele orbilor cerşetori. Ruşii sînt condamnaţi la scandal. Ei se miră cum se usucă patria aceasta – fluture bătrîn – dar mereu arată tot ca într-un an oarecare de demult. Patriotismul lor se face cu nuiaua, pumn şi pistol. Vioara este mută, vioara cu lemn occidental. Rusul nu are nevoie de harfe şi chitări; el se jeluieşte, fluture mereu aflat în iubire; rusul e condamnat la frumuseţe. Rusul pedepseşte din iubire, de plictiseală, din legămînt. El merge galop la cimitirul de fluturi, să aprindă o lumînare furată de la o fetiţă orfană. Nu-şi vede nici toamna din suflet, el, rusul care nu tace, ci sfarmă. El, care nu iubeşte nimic mai mult ca lumea care arde. El, din mirare condamnă. Mirîndu-se de ce lumea arde, de ce unii sînt ocoliţi de moarte, de ce s-a dat dezlegare la păcate, de ce Biblia-i mai ieftină ca o carte de bucate. Şi, nimic – dar nimic,  pînă la finalul mirării, nu este mai spălare în moarte, mai umbră regală ca a simplelor întîmplări care-au dat marile lor poveşti despre voinţa de a trăi, urîtul dar multul gîndirilor mărunte, al gîndurilor despre fericire, precum bucuria rusului de a trăi.
Io: Cum este omul rus, cum este Mama Rusia?
F. M.: Rusia nu e o bucată de beton înconjurată cu sîrmă ghimpată. Rusia fabrică beton şi sîrmă ghimpată la Fabrica de beton şi sîrmă ghimpată. Rusia fabrică beton şi sîrmă ghimpată la Fabrica de săpun şi iaurt. Rusia fabrică beton şi sîrmă ghimpată la Fabrica de ciocolată şi dantelă verde. Întunecata Rusie condamnă noaptea în care se zbate omenirea. Iar confuza Lume Veche, alături de confuza Lume Nouă, afuriseşte lumina ce vine de la Răsărit. Rusia este o fabrică de ciment şi sîrmă ghimpată. Temniţa este sub fabrică. Oasele – din ele se alăptează iarba de oţel a Rusiei. Ruşii nu au trăit niciodată decît ce li s-a spus; fiecăruia, în parte, la ureche, la naştere, să nu audă altcineva, să nu înţeleagă nimeni misterul rus. Vieţile lor  doar par a fi nopţi şi zile; rusul are mai multe oceane în suflet, decît stele pe cer. Şi mereu uraganele din sufletul său blestemat îl fac să scuipe pe teoriile astronomilor, pe munţi, pe viaţă, pe vis.
Io: Au fost multe stihii prin Rusia...
F. M.: Iarbă de oţel au păscut vacile Rusiei, şi vacile au fost tăiate de oameni din Rusia. Şi, vacile care au păscut iarbă de oţel, acum, sînt mîncate de oamenii care le-au tăiat: de oamenii din Mama Rusia. Era foamete în Rusia, iar oamenii au tăiat vacile. Dar, că era foamete sau nu era, oamenii din Rusia au tăiat alţi oameni din Rusia. Şi-n tot acest timp, iarbă de oţel creşte pe mormintele neştiute ori neştiute. Vaci bune şi proaste pasc iarba. Din păduri şi stepe, fiarele oameni. Vacilor, după ce sînt ucise, li se fac ochii stele. Pe sub cerul cu stele îşi cîntă rusul jalea.
Io: Cum poţi trăi cu ei pe lume?
F.M.: Unui rus nu-i poţi fi frate, dacă vrei să-ţi înalţe sudul spre pian. Unui rus nu-i poţi fi duşman, dacă vrei să-ţi coboare nordul din zîmbet. Rusului îi poţi fi doar desen pe asfalt, atunci cînd se supără şi pleacă în galop, ori cu şenile, pleacă în lume spre a-l pierde pe Dumnezeu. Ruşii sînt cei care zîmbesc mai  frumos prin lume, cei care au înălţat pianul la rang de instrument divin. Pentru ei, sudul şi nordul sînt cei mai mari duşmani: îi îngustează fruntea.
Io: Ce face rusul bun pe lume?
F. M.: Cînd nu urcă florile-n şirag, arborele se crede grîu. Un rus îi şade la căpătîi. Cu precizie de balenă îi curg lacrimile. Ele fac şanţuri printre şanţurile din ale sale călcîie. Petice şi găuri. Este om de cuvînt rusul. El nu e om al zăpezilor şi nici din alte lumi. Dacă pictează o icoană, rusul îi nimereşte sufletul, însă nu ştie cum să mai iasă din iarnă. Rusul se ceartă cu orice staroste al vieţii schiloade. Nu se poate abţine rusul: el ştie că viaţa se tîrăşte an de an. Şi e ciungă, oarbă, oloagă, surdă, cheală, fără dinţi. Nu zeii sînt vechi, şi nici ambrozia. Ci infinitul presărat pe pămînt: icoanele rîvnite, mult-eliberatoare, icoanele pictate pe lemn  demult murdar. Nu se opreşte viaţa din tîrît. Acolo unde ea se scufundă în moarte, nimic nu mai este sfînt. Şi cum totul e greu în lume, prea-nefericitul rus, închinîndu-se la prea-fericiţii nebuni întru Hristos, are gînduri murdare. Doamne şi domnişoare îşi plimbă şi ele gîndurile murdare, sub umbreluţe şi pălăriuţe. Prin oraşe, visurile sînt păstrate în cutiuţe argintii, în sertare verzi-maronii. Se cîntă, prin oraşe, rugile la piane. Nimeni nu ştie mai bine ca rusul să moară. Rusul moare cu fiecare sărut de icoană. Diversele icoane! Neliniştea le-a făcut să le facă. Mereu îşi aduce aminte că nu e loc în tablouri pentru surîs. Se scutură de încruntări rusul şi mai scrie un mister, cu pensula înmuiată în floare, în ochi, în refuzul nopţii de a se lăsa devastată de zi, în orbirea zilei de a se-ncrede zeului său noapte. Se ceartă cu oricine rusul. El ţipă acum la viaţa tîrîndu-se prin zăpezi. Este ciungă, oarbă, oloagă, surdă, cheală, fără dinţi. Şi nu mai ştie rusul cum iasă din iarnă. E singura viaţă pe care o are. Lîngă arbore stă rusul. E frig şi rusul suspină. Un foc în astă lume vrea rusul. El pipăie lemnul cu fruntea, îl sărută şi nu-i cere iertare, pentru că totul este foarte limpede în gîndul murdar. Şi, pe lemnul poate chiar bun şi pentru icoane, el mîna îşi lasă. Deşi frig, lacrimile rusului urcă acum, flori în şirag, urcă în arbore.
Io: Tristă splendoare cu aceşti slavi ai tăi…
F. M.: Şi dacă ar avea ruşii mîini pînă ieri, iar ochii fecioarelor egal, altă vreme decît trista splendoare, şi dacă sub lume s-ar găsi peştera cu Idei, sunetul şi litera, iar amarul armoniei memoriei amorului în armătură nu moare, altă vreme decît trista splendoare, şi dacă un cîntec îl plînge copacul ce bate cîmpii, sub lună de Siberie mai lungă decît orice credinţă, pe cînd îl doarme – cu ochi enormi – vreo pasăre de uitare, dincolo de geam, în ţara murdară, pe rusul care – de blestem – le vede pe toate şi suferă mai mult decît orice om urît (de multă vrere, între cei mulţi, de multă foame, între cei desculţi), iar rusul iubeşte un Dumnezeu ce de el fuge, altă vreme decît trista splendoare, şi dacă ruşii vor închide Fabrica de Reparat Ghiocei, cum niciodată păsările nu cred că se poate muri pe drumul spre casă, văzînd ele atîtea cimitire, trecînd peste străzile pustii, de piatră, şi biserici albe cu oameni pustii, de piatră, şi iarăşi biserici albe cu oameni pustii, peste păduri de gutui, şi alţi idoli de piatră, iar îngerul păzitor este chiar Idiotul, cu bască de vinilin, ce conduce buldozerul vreunei istorii de seminar spre a spulbera locurile fără nume, dînd florile afară din lume, pe cînd vînturi peline se dilată în calea lupilor, şi teii sînt stăpîni şi stîlpi în cătune albastre, desfrunzite, capacană fiind mila, fără farmec vorba, rost jertfa, fiu o mamă, altă vreme decît trista splendoare…
Io: Mai crezi, totuşi, în artă?
F. M.: Care artă? Impostorii au transformat, pe ruinele adevăratei arte, cadavrul lui Homo Faber într-o mumie. Pe aceasta, ne-o tot arată de peste jumătate de secol, prin pieţe jerpelite şi tîrguri de sclavi, drept chintesenţă a istoriei culturii, iar ei ar fi, chipurile, întruparea Geniului. Strădaniile noastre halterofile sînt jalnice. Mult prea tehnicizate.
Io: Aşadar, creaţia a eşuat…
F. M.: Aventura creaţiei pe care am crezut că putem a o stăpîni, logiciza, matematiza, dogmatiza, canoniza, ne-a mumificat. Poate că doar Fantasticul ne ţine aici, laolaltă, în prea multă cunoaştere, în prea multă nevoinţă. La Fantastic ai acces de oriunde: de la nebunie sau clasicism, de la trîndăvie sau scepticism, de la sihăstrie la carnaval, de la obligaţie la pădure de brazi, de peste tot. Fantasticul nu iartă pe nimeni. Ar trebui să ne bufnească rîsul la cît timp am pierdut în căutarea Adevărului şi a-l tot defini. Ce este, cu adevărat, Fantasticul?

 Ora 25, octombrie 2009